Curajul de a ne vulnerabiliza nu vine ușor. Este nevoie de multă muncă cu tine însuți, ca să poți lumina. Dar atunci când o faci, devii un magnet, pentru că oamenii au nevoie de lumină, într-o lume cufundată în întuneric.

 

Trăim vremuri în care energia circulă peste tot. Dar ce energie ne hrănește cu adevărat? Ce atragem în fiecare zi? Am făcut o introspecție sinceră și dureroasă și am observat că mulți oameni aleargă orbește către ceea ce pare lumină, hrănindu-se din ce găsesc.

 

Pe rețelele sociale văd influenceri care dau glas durerii lor, care ating sufletele deja bolnave ale celor care îi urmăresc. Postările lor, deși ambalate în forme motivaționale, au în spate o poveste tăcută de suferință. Oamenii rezonează cu aceste mesaje pentru că trăiesc aceeași durere. Am observat cum cei care își pun inima frântă pe tavă sunt adesea cei mai urmăriți. De ce? Pentru că tristețea lor e familiară pentru mulți.

 

În același timp, oamenii strigă că vor iubire, dar când aceasta le apare în față… nu mai știu ce să facă cu ea. Oamenii nu mai pot iubi. Sunt atât de răniți, încât nu mai au curajul să-și deschidă inima. Specialiștii ne învață cum să iubim, cum să simțim, cum să ne vindecăm. Dar dacă ne-am lăsa purtați de instinctul curat, de lumina care vine spre noi, fără filtre și fără frici, dacă am asculta vocea sufletului nostru în locul celor de pe internet, atunci am schimba cu adevărat dinamica dintre noi.

 

Un om fericit cu adevărat nu simte să își posteze fericirea. El o trăiește în liniște, în tihnă, cu cei dragi. Postările noastre sunt adesea strigăte de ajutor mascate. Dacă ne e bine, nu ne mai regăsim în durerile altora.

 

Văd o societate bolnavă. Suflete bandajate, oameni care nu mai au curajul să iubească și care se regăsesc în alți oameni cu răni și mai adânci. Toți strigă după iubire, dar puțini au curajul să o primească cu adevărat. De ce? Pentru că nu se pot privi înăuntru. Nu mai pot accesa sursa de lumină.

 

Și eu am fost acolo. Trăiam într-o ceață densă, într-un „blur” existențial, până într-o zi când am înțeles unde greșeam. Lumea e împărțită în trei: cei care cred în Dumnezeu, cei care cred în Dumnezeu și „altceva” și cei care cred doar în acel „altceva”. Eu am fost în a doua categorie. M-am agățat de terapii cu energie, de promisiuni frumos ambalate, de o „lumină” înșelătoare. Aproape că mi-am pierdut sufletul.

 

Dar Dumnezeu… Dumnezeu nu ceartă, nu pedepsește. El așteaptă, cu răbdare infinită, în inima noastră. El e mereu acolo. Iar când L-am redescoperit, am înțeles că „Rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși, vor merge din rău în mai rău…” (II Tim. 3, 13).

 

Și atunci, Hristos parcă m-a întrebat din nou: „Ce-i va folosi omului de va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Matei 16, 26). La ce ne folosește să mai cumpărăm o mașină, să postăm vacanțele perfecte, când, de fapt, ne postăm golul sufletesc?

 

Einstein spunea: „Niciun om responsabil spiritual nu poate urmări distrugerea creștinismului.” Și totuși, asta se întâmplă. În goana după spiritualitate alternativă, uităm că adevărata Sursă este Dumnezeu. Nimic altceva.

 

Într-o zi, m-am trezit căutând liniștea, fugind din zgomotul asurzitor al vieții. Am plecat departe de tot ce era prea mult, prea agitat. Și m-am regăsit… într-o cană de ceai cald, într-o priveliște senină, într-un moment de liniște în care tot ce aveam de făcut era să fiu.

 

Ani de introspecție, de observație, de întrebări și răspunsuri. Și totuși, încă nu m-am descoperit complet. Și nici nu vreau să mă opresc. Pentru că, în fiecare zi, pătrund mai adânc în ceea ce sunt.

Aceasta este călătoria mea. Călătoria spre pacea sufletească. Și da, încă sunt pe drum. Dar știu că am accesat Sursa, care este doar Dumnezeu. Nimeni și nimic altceva.

 

Nu mă voi opri niciodată din a vorbi despre Dumnezeu. Chiar și acolo unde numele Lui e tăcut. Pentru că am înțeles că aceasta este misiunea mea.

De anul trecut, merg la Schitul Darvari din București, un loc cu o încărcătură spirituală extraordinară. Acolo l-am cunoscut pe părintele Arsenie, al cărui cuvânt este terapie pentru suflet. Predicile lui sunt vii, pătrunzătoare, adânci, iar oamenii le înregistrează instinctiv. Pentru că dau AHA-uri, luminează.

 

Acolo, într-o zi, am simțit o emoție copleșitoare. După o predică despre iubire și mulțumire, am simțit nevoia să mă spovedesc. Nu o mai făcusem de mult. Aș fi vrut la părintele Arsenie, dar Dumnezeu m-a trimis la părintele Nectarie. Un om tânăr, dar cu o înțelepciune greu de cuprins. M-a ascultat. M-a ghidat. Mi-a dat un îndreptar de spovedanie care mi-a arătat cât de superficial mă spovedisem până atunci. Am început să scriu. Să îmi pun toată viața în fața lui Dumnezeu. Și am mărturisit TOT. Am simțit o ușurare sufletească nemărginită. Am plecat de acolo zburând.

 

Părintele Nectarie e duhovnicul meu. Și prin el învăț, pas cu pas, să îmi curăț sufletul. Cu el și cu Dumnezeu, merg pe drumul vindecării. Cu răbdare.

Printre lacrimi și durere, așa vine vindecarea. Rugăciunea rămâne ancora noastră cea mai puternică. Ea ne ține conectați la suflet și la Dumnezeu.

 

Dacă și tu ai simțit acest strigăt al sufletului tău, oprește-te. Ascultă. Respira. Privește înăuntru. Lumina nu e departe. Este deja în tine. Trebuie doar să o accesezi.

 

O să inchei, lăsându-vă o rugăciune spusă de părintele Ilarion Argatu, care este minunată.

 

,,Iarta-ma, Doamne, pentru tot ce puteam

Iarta-ma, Doamne:

Pentru tot ce puteam sa vad si nu am vazut!

Pentru tot ce puteam sa aud si nu am auzit!

Pentru tot ce as fi putut sa inteleg si nu am inteles!

Pentru tot ce as fi putut sa constientizez si nu am constientizat!

Pentru iertarea pe care as fi putut sa o dau si nu am dat-o!

Pentru bucuria pe care as fi putut sa o traiesc si nu am trait-o!

Pentru Lumina pe care as fi putut sa o primesc si nu am primit-o!

Pentru viata pe care as fi putut sa o ocrotesc si nu am ocrotit-o!

Pentru visele pe care mi le-as fi putut implini si nu le-am implinit!

Pentru necunoscutul in care as fi putut sa pasesc si, din teama, nu am indraznit sa pasesc!

Pentru iubirea pe care as fi putut sa o exprim si nu am exprimat-o!

Pentru tot ce puteam sa creez bun si frumos si nu am creat pentru slava Ta, Doamne, si a Imparatiei Tale Divine!

Pentru tot ce stiu si nu stiu ca am gresit!

Pe Tine, Doamne, care esti Mila si Iubirea Infinita, Te rog, iarta-ma si ma imbraca cu nesfarsita Ta Iubire si Lumina!

Iti multumesc, Doamne:

Pentru toata frumusetea si bunatatea pe care am vazut-o izvorand din Tine!

Pentru muzica tacuta a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvaluit-o auzului!

Pentru tot ce am simtit bun si minunat in viata mea!

Pentru tot ce prin harul tau am inteles!

Pentru lumina pe care am sorbit-o in adancul meu!

Pentru iertarea pe care daruind-o, am dobandit pace!

Pentru bucuria fiecarei clipe traite in Tine, Doamne!

Pentru toate cadourile spirituale care mi-au imbogatit fiinta!

Pentru viata mea, care e a Ta, o mica parte a simfoniei existentei!

Pentru visele care au prins forma prin armonia iubirii Tale pentru mine!

Pentru necunoscutul in care am pasit plin de curaj, ragasindu-Te!

Pentru iubirea coplesitoare cu care ma dezmierzi clipa de clipa!

Pentru tot ce am creat prin Tine bun si frumos, aducand cu umilinta lauda Imparatiei Tale divine!”