De mulți ani sunt observator al propriei vieți, dar și al celor din jur. Și ce am observat în ultima vreme? Oamenii au pierdut curajul. Strigă, se revolta, dar refuză să își arate vulnerabilitătea. Ne este frică de sentimentele noastre, iar de multe ori, nu știm cum să le gestionăm. Ni se spune pe toate canalele că trebuie să ne iubim pe noi înșine și să vindecăm traumele, dar, de fapt, suntem din ce în ce mai confuzi în privința a ceea ce suntem cu adevărat. Asta este realitatea. Ni se cere să învățăm lecțiile, să ne vindecăm, dar ce înseamnă, cu adevărat, să ne vindecăm?

 

Societatea de azi promovează un discurs despre iubire de sine și vindecare. Vedem la fiecare pas postări care ne învață cum să ne înțelegem, cum să ne iubim, cum să înfruntăm depresia și anxietatea. Dar oare nu ne-am pierdut, oare nu ne ascundem de ceea ce suntem cu adevărat în spatele acestor cuvinte? Căci, până la urmă, ce este iubirea de sine, dacă nu o cale de a înfrunta fricile noastre cele mai adânci?

 

Îmi amintesc cu nostalgie de copilăria mea, când oamenii erau supărați, întristați sau dezamăgiți, dar nu trăiau cu un diagnostic de depresie sau anxietate. Nu trăiau cu etichete, iar durerile lor se vindecau prin simpla trăire a momentului. Acum, însă, trăim într-o lume unde totul este legat de etichete: „toxic”, „depresie”, „narcisism”, „vindecare”. Aceste cuvinte sunt repetate constant, iar mintea noastră începe să creadă că suntem cu adevărat ceea ce ele definesc. Dar ce s-ar întâmpla dacă am privi mai relaxați viața? Ce s-ar întâmpla dacă am învăța să acceptăm viața așa cum vine, fără a ne condamna pentru ceea ce simțim sau pentru ceea ce am trăit?

 

Un alt lucru care mă frapează este cum, în căutarea noastră de a înțelege de ce suntem așa cum suntem, devenim tot mai sensibili, nesiguri și mai plini de frică. Îmi pun întrebarea: de ce nu ne învățăm să trăim viața, pur și simplu, fără a o judeca în permanență? De ce nu ni se spune că este în regulă să trăim natural, real și să nu ne irosim energia în căutarea unui „adevăr” creat de alții?

 

Într-o discuție recentă, cineva mi-a spus că va trebui să-mi construiesc un narcisism, căci sunt „prea bună” și voi avea de suferit din cauza asta. De ce aș deveni ceea ce nu simte sufletul meu? De ce aș sacrifica sinceritatea și naturalețea mea pentru a mă încadra în niște norme care nu reflectă ceea ce sunt cu adevărat? De ce să mă transform într-o persoană pe care nu o recunosc, doar pentru a mă proteja de posibile suferințe?

Oamenii se lasă ghidați de reguli impuse de alții, de convenții sociale care nu au nimic de-a face cu sinele lor autentic. Ce am pierdut? De ce nu mai ascultăm de inimile noastre? De ce nu mai suntem sinceri cu noi înșine? Se pare că sinceritatea a devenit o raritate, iar cei care îndrăznesc să fie autentici sunt adesea considerați „slabi” sau „naivi”. Dacă suntem sinceri cu noi, riscăm să fim judecați, iar, pentru a supraviețui, trebuie să învățăm să ne protejăm, să ne distanțăm de ceilalți. A deveni narcisist, de exemplu, este văzut ca o formă de apărare, dar oare aceasta este cu adevărat soluția? Nu cumva în aceasta alegere riscăm să ne pierdem esența?

 

Într-o predică a părintelui Arsenie, am auzit o învățătură profundă despre crucea pe care o purtăm fiecare dintre noi. Părintele spunea că, adesea, crucea pe care o purtăm devine o capcană, o povară care ne îngrădește libertatea. Căutăm dreptatea personală, afirmarea de sine, fugim de responsabilitate sau căutăm plăceri care ne duc spre suferință. Aceste „cruci” nu ne ajută să evoluăm, ci ne fac viața un iad. Iată cele zece tipuri de „cruci” pe care le purtăm adesea, dar care nu ne duc către eliberare:

Prima: Căutarea dreptății personale cu aproapele meu.

O cruce care ne face să ne simțim mereu în conflict cu ceilalți, mereu dornici să dovedim că avem dreptate, ignorând armonia și pacea interioară.

A doua: Crucea afirmării de sine.

Această cruce ne epuizează, deoarece suntem constant într-o luptă de a convinge pe ceilalți de bunăcredința noastră. Ne pierdem în acest demers și ajungem să devenim o „mică fiară”, incapabilă să ierte sau să înțeleagă.

A treia: Odihna forțată.

Atunci când ne dăm seama că nu suntem bine, dar încercăm să forțăm o stare de „bine” imediată, fără să acceptăm procesul natural al vindecării.

A patra: Fuga de responsabilitate.

Alegem să ne ascundem în spatele fricii și să fugim de ceea ce trebuie să facem, preferând să rămânem într-o zonă de confort.

A cincea: Căutarea plăcerii.

O cruce care ne atrage spre dorințele imediate și superficiale, în loc să căutăm împlinire în lucruri mai profunde.

A șasea: Capcana autorității.

Este crucea posesivității, a dorinței de a controla totul și pe toți din jurul nostru. Însă, această cruce ne face să devenim rigizi și să pierdem din vedere esențialul.

A șaptea: Când lucrarea devine o povară.

Când ne pierdem sensul în ceea ce facem și munca devine o greutate care ne consumă, fără să ne aducă satisfacție.

A opta: Când nevoința devine un idol.

Căutăm să ne rugăm și să cerem mântuire, dar ne pierdem în ritualuri și ajungem să credem că nevoința este scopul în sine, nu mijlocul spre transformare.

A noua: Când suferința devine cult personal.

Ne complacem de propria suferință și nu mai dorim vindecare, devenind într-un fel dependenți de ea ca parte a identității noastre.

A zecea: Când singurătatea devine confort.

Ne plângem de singurătate, dar nu facem nimic pentru a o depăși. Alegem să rămânem izolați, pentru că „este mai ușor”.

 

Părintele Arsenie adăuga că virtutea este firească în noi, iar întoarcerea la sine înseamnă o iluminare a sufletului, o regăsire a sănătății interioare. Înțelegerea lucrurilor pe care le trăim este deja o rază de lumină. Acesta este începutul sănătății sufletești: să nu mai bâjbâim și să începem să ne înțelegem profund trăirile, să le acceptăm și să le îmbrățișăm ca parte din experiența noastră.

 

Așadar, haideți să ne amintim că viața nu este o luptă cu etichete și definiții impuse. Viața nu înseamnă să fugim de ceea ce simțim sau să încercăm să fim altceva decât suntem. Să învățăm să fim autentici, să trăim fiecare moment așa cum vine, fără frică și fără a judeca. Să ne bucurăm de viață și să nu ne lăsăm înșelați de viziuni externe care ne spun cine trebuie să fim. Fiecare dintre noi poartă o cruce, dar nu orice cruce este o povară; unele sunt, de fapt, lecții care ne pot elibera. Iar pentru a ajunge la o înțelegere profundă a ceea ce trăim, trebuie să avem curajul să ne ascultăm sufletul.