Suntem oameni și avem nevoie de iubire, să trăim în iubire și armonie, să ai un umăr pe care să pui capul și să simți pacea și liniștea, dar ne este frică să mai experimentăm asta.
Cunosc tot mai multe cazuri, în care se cunosc și se plac, există chimia, se declanșează discuții și sentimente și văd asemănările și compatibilitățile, dar după câteva întâlniri și discuții, se rup, se izolează. 
Ce ne sperie? De ce nu mai există curajul de a continua și de a trăi clipa și nu dezamăgirea, că dacă o sa fiu rănit/ă, iar?
De ce nu mai este încredere în cel din fața noastră? Eu mi-am găsit răspunsul. Pentru că nu mai avem încredere în noi înșine. 
Sunt “specialiști” pe toate canalele, care ne “învață” cum să trăim în armonie și ce nu este bine să facem, care mai rău ne încurcă decât să ne ajute, care pun femeia împotriva bărbatului și bărbatul împotriva femeii.
Nu mai avem curajul de a ne asculta liberul arbitru, ci ascultăm “specialistul”, care de fapt el nu este în corpul nostru și să ne asculte intuiția, pentru că ea există, este acolo, dar ne este frică să o accesăm, că poate nu este bine, că “specialistul” spune altceva sau, ne raportăm la relațiile anterioare și rămânem blocați acolo, frustrați și răniți, de către o persoană nereușită și incompatibilă cu cerințele noastre, în loc să-i dăm drumul să plece din mintea noastră și să facem pace cu trecutul. Iertând pe el/ea, ne iertăm pe noi înșine și putem trăi într-o armonie perfectă cu noi.
Rețelele de socializare au fost create pentru a ne apropia, dar ne-au înstrăinat, ne-au învrăjbit și ne-au îndepărtat unii de alții.
Nu mai știm să face diferența între dragoste și atașament și ajungem să facem compromisuri și să uităm de noi înșine, iar apoi incepem sa ne frustrăm și spunem cuvinte care dor, și care încep și acestea să declanșeze ură și ranchiună și așa mai departe. Dar este bine să creăm dependență și să facem compromisuri doar, pentru că trebuie să rămânem într-o relație?
Hai să defalcăm un pic ambele situații. 
În primul rând, ce înseamnă pentru mine iubirea? 
Din punctul meu de vedere, iubirea însemnă bunătate, răbdare și compasiune. 
Când cineva te iubește, îți dai seama, sunt gesturi curate, inocente și simți energia aia bună cum te cuprinde și îți dă o senzație de siguranță, reproșurile n-au loc și printr-o simplă tăcere și o îmbrățișare, se spun mii de cuvinte.
Îți dorești ca el/ea să fie fericit/ă, doar fiind cu tine, fără să-i ceri nimic în schimb.
Și ajungem la cea de a doua variantă, cum arată și se manifestă atașamentul?
Începi să dezvolti dorințe față de el/ea.
Mintea, mereu îți va transmite, că el/ea nu te va face fericit/ă, cerând ca cel de lângă tine să te facă fericit/ă, este o dovadă de egoism. 
Mereu aștepți tot felul de lucruri din partea celuilalt, care să împlinească dorințele tale, fără ca tu să dai nimic în schimb. E ca și cum ai ține ceva foarte strâns.
Atunci când ești atașat de celalalt, vei fi rănit tot timpul, pentru că nu-ți împlinești dorințele și nu vei fi pe deplin satisfăcut.
Există un tribunal care spune: “Dacă-ți place o floare, vei smulge acea floare, dar dacă iubești acea floare plantată, o vei uda.
Dacă iubim pe cineva, tot ce trebuie să-i spunem, este, că ne dorim ca el/ea să fie fericit/ă.
Mi-ar plăcea să pornim la fiecare drum, la fiecare “batalie”, fără speranțe și să lăsăm totul natural, să fim, să trăim momentul, fără a ne mai gândi și a ne pune scuturi, ca să ne protejăm.  
Haideți să fim noi!